by Diana
Povestea unor ființe care trăiesc numai dacă noi le spunem pe nume
„Atâta timp cât menținem flacăra amintirii aprinsă, zeul trăiește; când ultimul martor dispare, dispare și zeul.”
reflecție anonimă, transcrisă în marginea unui papirus egiptean
Am ajuns la templul acela uitat într-o după-amiază de toamnă, când vița sălbatică de pe ziduri își aprinsese deja frunzele într-un bronz arămiu. Nu era pe nicio hartă turistică; un țăran din satul vecin mi-l indicase cu un gest grăbit: „Mergeți pe poteca aia, da’ n-o să găsiți mare lucru. E mort locul”.
Și totuși, dintre pietrele prăbușite răzbătea o liniște ciudat de densă, ca o coajă care proteja ceva încă viu. Pe frontonul fisurat se mai vedea, abia, un chip cioplit: un sfânt local, probabil păstor pe coline, cu brațele întinse asupra drumurilor de trecători ce nu mai trec. Am simțit un fior neașteptat, ca și cum ruina ar fi suspinat discret: „Ține-mă minte, altfel sting”.
Pe drumul de întoarcere îmi răsuna în cap ideea lui Richard Dawkins despre meme: acele semințe de gând care sar de la un creier la altul, flămânde să rămână în viață. Unele capătă forma unui refren pop, altele – a unui proverb, iar câteva își îmbracă hlamida de aur și devin zei. Pe aceștia din urmă, ne place să credem că i-am întâlnit; în realitate, i-am inventat ca să ne întâlnim unii pe alții.
Mihaly Csikszentmihalyi, cel care a descris starea de flow, spunea că ideile, odată scăpate în lume, se poartă ca niște creaturi autonome: se adaptează, se ascund, mușcă dacă le ignori. Zeii n-au făcut excepție. Au alergat milenii pe rutele caravanelor, s-au strecurat în poezie și în războaie, s-au lipit de catapetesme și de steaguri. Dar, ca orice memă, sunt condamnați la foamete dacă oamenii încetează să îi hrănească.
Ultimul povestitor
Mi-l imaginez pe „ultimul credincios” al oricărui panteon: un moș obosit care încă mai lasă o ofrandă de lapte pe prag, deși nimeni din sat nu-i mai ține obiceiul. În ziua când va pleca, zeul lui va dispărea fără zgomot, ca un bec stins într-o cameră deja goală. Nu pentru că n-ar fi fost „real”, ci pentru că realitatea lui era clădită din cuvintele bătrânului.
Poate pare trist, dar înăuntrul acestei fragilități e ascuns un adevăr electrizant: suntem co-creatorii lumilor pe care le locuim. Dai unui zeu un cântec și va dăinui cât va fi cântat refrenul. Îi dai uitare – și piere. Simplu ca respirația.
Universul privit prin lentila egoului
Totuși, există o piedică: micro-grandomania noastră firească. Fiecare trăiește inevitabil în centrul propriei sfere de senzații – așa funcționează percepția. De aici tentația să credem că, undeva, există o Conștiință colosală ce se apleacă special peste viața noastră, ca un reflector de scenă.
Dar, cum observa fizica, oricare punct din cosmos poate fi considerat centru; electronul se află în mijlocul norului său de probabilitate la fel de justificat cum noi ne aflăm în miezul grijilor noastre. În clipa în care ne dăm seama de asta, zeul proiectat pe cer devine tot una cu proiecțiile interioare: un joc de oglinzi între neliniștea omului și tăcerea spațiului.
Zeii ca oglinzi ale puterii
Desigur, nu suntem doar indivizi – suntem și trib. Iar tribul și-a ridicat mereu liderii pe postament divin. Cu cât coroana cântărea mai mult, cu atât mai groasă trebuia să fie povestea din jurul ei. Zeul legitima frontiere, taxe, pedepse, iertări. Apoi imperiul cădea, iar noua putere prelucra povestea la cald, schimbând uniforma zeității ca pe o mască de teatru. Așa s-au rotit panteoane întregi, ca niște galaxii de idei supuse gravitației politice.
Și, totuși, ce rămâne?
Se spune că, atunci când biblioteca din Alexandria a ars, au pierit zei, eroi, demoni – toți odată cu pergamentele lor. Totuși, din cenușa limbilor stinse au răsărit noutăți: filosofia a înflorit la Atena, sfinții au pornit spre deșert, alchimiștii au început să caute piatra ascunsă. Fiecare colaps pare a fi preludiul unei alte narațiuni care dansează pe scena lumii.
Întrebări pentru tine
- Ce zeități îți locuiesc mintea? Sunt ale tale sau relicve moștenite?
- Ce reguli morale slujești? Te fac mai viu sau te micșorează?
- Ce idee ești pregătit să lași să moară — și ce idee vrei să hrănești?
La finalul vizitei mele, templul fără nume a rămas în urma pădurii – o gaură în scoarța timpului. Poate n-am salvat zeul ascuns în piatră, dar am adus cu mine povestea ruinelor lui. Și, cât timp povestea circulă, sămânța acelei divinități nu-i de tot pierdută.
Poate că asta suntem: purtători de foc mitologic, lămpi ambulante într-un univers vast și rece. Când stingem una, aprindem alta. Nu e nici tragedie, nici victorie absolută; e pur și simplu felul în care ideile își caută crează propria căldură.
Iar lumina aceea minusculă, pe care o mutăm de la inimă la inimă, spune în șoaptă că și noi, muritorii, avem puterea incredibilă de a naște sau de a lăsa să moară zei.
Următorul articol, „Doamne, ai grijă de mine!”, continuă firul acestei povești și vorbește despre momentele în care, chiar știind cât de fragili sunt zeii, tot căutăm umbra lor protectoare. Dacă vrei să vezi cum se împletesc vulnerabilitatea și credința, fii pe fază. Abonează-te la Newsletter să fii înștiințat când va apare. Pâna atunci poate vrei să citești și Morala toxică & vindecarea interioară → https://www.dianastreasure.com/morala-toxica-vindecare
Dacă ideile de mai sus ți‑au aprins o scânteie ori ți‑au stârnit neliniște, lasă un comentariu mai jos sau scrie‑mi direct.
