Bucurie


Era o dupa-miaza ca toate celelalte. Insa in acea zi insa, vremea mohorata facu loc unui soare stralucitor. Venise primavara. Dupa o iarna lunga, sufletele si trupurile inghetate in gerul iernii se puteau dezmorti in sfarsit. Reveneau treptat la viata. Dar ce viata o fi si aia, dusa de pe o zi pe alta in spaima si chin. Caci chin era sa traiesti in primavara timpurie a lui ’45. Se zvonea pretutindeni ca razboiul e pe sfarsite. Bombardamentele insa se tineau lant. Oamenii sleiti se tarau ca niste umbre prin viata. Nu mai pasa nimanui ca pierdem. Toti ne doream doar sa se termine o data, sa putem din nou trai. 

Dornic de joaca l-am luat pe Mani, fratiorul meu mai mic si iesind din casa i-am strigat mamei: “Suntem in fata casei!”. “In caz de … stiti voi ce trebuie sa faceti,da?”, spuse ea vazandu-si mai departe de spalatul hainelor. Sau mai bine spus a ceea ce mai ramasese din ele, dupa atatia ani de razboi. Aproape sase. Cati aveam si eu, caci ma nascusem odata cu razboiul si nici nu cunoscusem altceva in afara de razboi. Mani avea aproape trei.

Am iesit amandoi alergand in strada si am inceput sa ne facem de lucru cu niste bete si ligheane sparte din tabla.

In Viena locuiam pe o straduta laturalnica, undeva prin centru, intr-un subsol umed si friguros. Acolo ne-am refugiat dupa ce casa ne fusese distrusa intr-un atac. Dupa atatea bombardamente salbatice nici nu mai puteai sa recunosti bine strazile. Peste tot erau daramaturi si ruine. Oamenii erau tristi, infometati si infrigurati. Cautau ca niste rame printre daramaturi. Poate aveau norocul sa mai gaseasca ceva bun de folosit. Strada pe care locuiam noi era inca in picioare. Ca printr-o minune, scapase pana atunci de bombardamente.

M-am oprit din joc si m-am asezat pe caldaram la soare sa ma incalzesc. Mi-am privit picioarele. Le-am sprijinit pe calcaie si ridicand degetele le-am rasfirat. Aproape ca ieseau din pantofi. Dar le era bine la soare. Incepeau sa se dezmorteasca. Iarna era cel mai rau. Imi inghetau picioarele in incaltarile subtiri si uzate. Aceleasi si vara si iarna. Nu aveam altele. Nici nu mai ramasese mare lucru din ele. Dar eu totusi aveam noroc. Unii oameni chiar umblau desculti. Altii pentru a se feri de frig isi inveleau picioarele in carpe, sau bucati de prelata.

Fusesem si eu odata descult. Noroc ca nu era iarna. Pantofii astia ii gasisem aruncati intr-un cotlon, langa un morman de moloz. Erau deja vechi si raspurtati. Dar era mai bine cu decat fara. Asa ca i-am luat. Astfel puteam spune ca eram incaltat. Atunci imi erau prea mari. Apoi mi-au ramas mici, degetele aproape imi ieseau din ei.

Seara, in zilele frigurioase, mama ne punea la amandoi piciorusele pe fata ei. Sa le incalzeasca. Ii simteam pleoapele si genele si buzele calde si umede. Apoi ni le lua si le baga la piept. Acolo era cald si bine. Era singurul loc de unde primeam caldura. Adormeam linistiti cu piciorutele calde. Cu noi in brate adormea si mama. Nu stiu daca picioarele ei erau calde. Pe ale ei nu le incalzea nimeni. Tata a ramas pe front. De tot. Nici nu-mi mai aduc aminte de el. De atunci ochii mamei erau mereu tristi. Se mai luminau doar cand ne privea pe noi. Dar apoi se intunecau din nou. 

Ne luaseram cu joaca. Nici nu am bagat de seama cum a trecut timpul. Soarele se duse, dar crepusculul reflecta inca suficienta lumina. Parca in departare se auzea  un vajait infundat. Un zumzait. Ca de bondari. M-am oprit din joaca si am ciulit urechile. Oare …? Nu-mi dusesem la capat gandul caci se porni vuietul asurzitor al sirenelor. Sunetul lor iti rupea si mintea si sufletul. Le facea zdrente. 

L-am apucat pe Mani de manuta si smuncindu-l am luat-o la fuga spre cel mai apropiat adapost. N-am mai apucat sa privesc inapoi. Asa ne spusese mama. Sa fugim mancand pamantul. Din ce in ce mai multi oameni alergau, apropiindu-se si ei de gura adapostului. Acolo erau doua garzi care dirijau intrarea astfel incat sa nu se imbulzeasca lumea. 

Am intrat in beciul adanc si putin luminat. Era aproape plin. Batrani asezati pe jos sau pe leaturile de lemn prinse in peretii umezi si mucegaiti. Priveau tristi undeva inspre inlauntrul lor, parca acolo cautand salvarea. Mame cu copii mici scancind in brate. Spaima impietrita pe chipuri. A cazut prima bomba. Undeva mai in departare. O cautam din priviri pe mama. Oare se adapostea si ea pe undeva? Am fost atent la intrare sa vad daca intra dupa noi. Dar usa se inchise. Ea nu era.

Exploziile se inteteau si se apropiau. Il tineam pe Mani strans in brate. Mai bine spus ne strangeam unul in altul. Tremura de frica. “Totul trece Mani”, ii spuneam, “Inca cateva minute si va fi din nou liniste”. Ce liniste? Mirosea a spaima, sudoare si urina. Un cor de respiratii sacadate umplea aerul. Incetasera si scancetele. O experienta comuna. Si nu prima. In ultimul timp ne-am vazut pusi in situatia asta de nenumarate ori. Asteptam sa se termine … bombardametul, razboiul, moartea?

Acum bombele explodau acolo, peste noi. Pamantul de sub talpi vibra, peretii tremurau si inimile ni se zbateau. Oare mai iesim de aici? Era praf si in lumina palida beciul parea o cripta, pentru cei inca vii.

Apoi sirenele se auzira din nou. Usa adapostului se deschise si noi am iesit. Mani avea fata uda de lacrimi. Eu nu-l auzisem plangand. Plansese in inima lui, caci nu intelegea inca ce se intampla. Eu da. Eu nu intelegeam de ce. 

Praf, fum, foc. Abia daca puteai vedea ceva. Am luat-o spre casa, fugind, sperand sa o regasim pe mama. Totul era numai daramaturi. Vaiete si bocete sprapungeu aerul dens. 

In mintea mea stiam ca am ajuns in fata casei. Dar locul era de nerecunoscut. Oi fi luat-o pe drumul bun? M-am invartit o vreme prin imprejurimi, cu Mani alergand dupa mine. Unde o fi casa noastra? Nu, casa noastra nu mai era. Pe locul ei ramasese doar un morman de caramizi si obiecte arzand. Am inceput amandoi sa strigam dupa mama. Strigatele nostre se pierdeau insa in marea de strigate dupa alte mame, copii, frati sau surori.

Incepu sa ploua marunt. Funinginea si praful se amestecau cu picaturile de ploaie si ne acopereau cu o mazga ce mirosea a moarte. Ne-am mai invartit pe strada ceva vreme sperand sa dam de mama. Ne era foame, eram uzi si obositi. Trebuia sa ne adapostim undeva peste noapte. Cu foamea aveam sa rezolvam maine. Am gasit o gura de canal. Am coborat. Intai eu si apoi Mani. Era asa de mic! Sa nu cada! Dar aici nu eram singurii. Mai erau o gramada de nacajiti ca noi. Am ramas sa asteptam ziua de maine. Poate o vom regasi pe mama. O fi ajuns si ea in vreun adapost. Altul. Poate se ratacise. Ne era frig si ne strangeam unii in altii. Chiar daca nu ne cunosteam. Era putin mai bine. 

M-am trezit cand lumina zilei intra prin gura de canal. Am inceput sa iesim rand pe rand. Parea ca e din nou soare. Dar lumina lui de-abia razbea prin perdeaua de fum, caci focurile mai ardeau inca. In zona nu mai ramasese nimic in picioare. Nicio casa, niciun zid. Nimic.  

Am mai petrecut cateva zile pe strada, prin jurul casei, sperand ca o vom regasi pe mama. Dar pana la urma foamea si frigul si oboseala ne-au razbit. Mai ales pe Mani. Nu se mai putea tine pe picioare. O sora de caritate care conducea un camion de cruce roșie, ne-a văzut rătăcind fără scop. Ne-a luat și ne-a dus într-unul din centrele de Cruce Roșie.
Acolo erau cozi uriașe de oameni care aveau nevoie de ajutor. Noi, fiind atât de mici, am fost dusi direct la recepție.

Apoi nu mai stiu exact ce se intamplat. Stiu doar ca la inscriere am repetat de nenumarate ori numele nostru si ca atunci cand mama vine sa ne caute sa ii spuna ca noi suntem acolo. Ne-au dat cate o patura si o farfurie de supa calda.  Apoi cu un alt camion ne-au dus pe toti la un orfelinat aflat in afara orasului.

Acolo am fost feriti de ploaie si de vant, am avut o masa pe zi, chiar asa saracacioasa cum era si o saltea pe care am dormit impreuna cu Mani. Zilnic ma intreba de mama si eu zilnic intrebam surorile daca nu cumva a ea venit dupa noi. Dar de fiecare data primeam acelesi raspuns. “Astazi nu, poate maine.”

A trecut aproape un an si nimeni nu a venit dupa noi. Razboiul se terminase, iar speranta incolti din nou in inimile tuturor.  Va fi bine. 

Mama a ramas ca o umbra in sufletul meu. La inceput ma gandeam mereu la ea. Apoi am inceput sa ma gandesc si la alte lucruri. Pe mine si pe Mani ne-au despartit. El a fost luat dupa putina vreme. Infiat. Eu acolo am ramas, la orfelinat. Dupa mine nu a venit nimeni. 

Intr-o zi a sosit un trasport cu ajutoare de la crucea rosie americana. Haine si incaltari. Nu erau destule lucruri pentru toti. Dar fiecare a primit cate ceva. Eu unul am primit pantofi. Noi. Am fost foarte fericit! Parca il prinsesem pe Dumnezeu de picioare. Stateam pe treptele orfelinatului si imbratisam pantofiorii ca pe o comoara. Pentru mine erau nepretuiti. Visasem atata vreme la ei!

O lumina puternica m-a trezit din reverie. Un blitz. O fotografie. O marturie a bucuriei unui copil care, la sfarsitul unui razboi pustiitor, primise o pereche de pantofi noi.

Cu Manfred (Mani) m-am regasit patruzeci de ani mai tarziu. 

Eu … sunt Volker.

Povestea este o fictiune inspirata de acesta fotografie. O fictiune care cu siguranta a fost realitate pentru mii si mii de copii in cel de-al doilea razboi mondial. O realitate plina de spaima, frig si foame. O realitate pe care niciun copil nu merita sa o traiasca!


14. Ianuarie 2020 – by Diana