By Diana 26.06.2025
De curând am terminat de citit Străinul misterios de Mark Twain — o nuvelă scurtă, dar pătrunzătoare, care a zdruncinat ceva în mine. Acțiunea se petrece într-un mic sat austriac, rigid religios, din anii 1500, unde trei băieți întâlnesc un vizitator ciudat — nepotul Satanei. Nu este malefic așa cum s-ar aștepta. Este calm, inteligent și, paradoxal, blând într-un mod tulburător. Și, cu fiecare zi care trece, începe să le arate cât de mult din ceea ce oamenii numesc „bunătate” este construit, de fapt, pe frică, minciună și ascultare oarbă.
Pe măsură ce citeam, realizam tot mai clar: povestea asta vorbea exact pe limba rănilor pe care le port — și pe care le văd zi de zi în oamenii cu care lucrez.
Despre cum exact acele lucruri care ni s-a spus că ne vor face buni — regulile religioase, poruncile morale, nesfârșitele „trebuie” — sunt de multe ori cele care ne rup încrederea în noi înșine, ne deconectează de corp și ne sugrumă exact părțile cele mai vii din noi.
Sabia cu două tăișuri a moralității
Personajul lui Twain o spune direct:
Morala și religia nu opresc răul. De multe ori îl scuză.
Moralitatea este rareori neutră. Încă de mici, ni se spune ce e acceptabil, ce e rușinos, ce e curat, ce e păcătos. Aceste idei devin automate, interiorizate, și sunt aplicate de o voce din capul nostru care seamănă cu noi — dar nu este a noastră. Ea spune:
- „Nu ar trebui să fiu atât de furios/oasă.”
- „Trebuie să fiu bun(ă).”
- „Dacă vreau mai mult, sunt nerecunoscător/oare.”
- „Sunt o persoană rea pentru că am gândit asta.”
Și apoi ne întrebăm de ce ne simțim sfâșiați în interior. De ce suntem blocați în anxietate, rușine și autojudecată, în timp ce jucăm vieți care par „bune” la exterior.
Religia: Cadru de sprijin sau fortăreață?
Pentru mulți, religia a oferit comunitate, tradiție, alinare.
Dar pentru alții, a adus valoare condiționată.
Un contract divin: fii ascultător, sacrifică-te, pocăiește-te — și poate vei fi vrednic de iubire. De mântuire. De liniște.
Dar ce se întâmplă când nu reușim să atingem acel standard imposibil?
Ne ascundem. Ne închidem. Sau ne pedepsim în interior, sperând că într-o zi va veni iertarea.
În munca mea, văd zilnic urmele acestor răni: femei și bărbați modelați de dogme care le-au spus cum să iubească, cum să se dăruiască, cum să rămână mici. Oameni care nu-și mai pot auzi vocea interioară pentru că li s-a spus că instinctele lor sunt „păcătoase”. Oameni a căror suferință este spirituală — nu pentru că sunt „stricați”, ci pentru că li s-a spus că sunt.
Sursa reală a suferinței
Străinul lui Twain ne amintește că morala și religia nu previn răul — uneori îl justifică. Istoria o dovedește. Unele dintre cele mai mari orori — războaie, opresiuni, abuzuri — au fost făcute „în numele dreptății”.
Dar pe mine mă interesează mai mult răul tăcut. Luptele interioare pe care le purtăm în fiecare zi:
- Mama care își urăște epuizarea, dar se simte vinovată că are nevoie de spațiu.
- Bărbatul care se închide emoțional pentru că vulnerabilitatea înseamnă „slăbiciune.”
- Căutătoarea care se îndoiește de sine pentru că adevărul ei nu se potrivește cu ceea ce i s-a spus să creadă.
Acestea nu sunt defecte de caracter. Sunt simptome ale unor sisteme care ne-au învățat să nu avem încredere în noi.
Și dacă nu ai fost niciodată menit să fii „bun”?
Și dacă ai fost menit să fii întreg? Să simți totul — furie, dorință, tristețe, sălbăticie, bucurie — fără să pui eticheta „greșit”?
Și dacă vindecarea nu înseamnă să devii moral „curat”, ci sincer până la capăt cu tine?
Asta fac acum, în munca mea.
Nu repar oameni. Îi ghidez înapoi la cine vor ei să fie. Îi ajut să dea jos straturile de programare, vinovăție și frică… până când se întorc la cine au fost mereu.
De la doctrină la discernământ
Transformarea reală începe atunci când încetăm să întrebăm „Este corect?” și începem să ne întrebăm:
„Este adevărat pentru mine?”
Acea schimbare — de la adevărul moștenit la adevărul interior — schimbă totul.
Este momentul în care încetăm să trăim după versiunea altcuiva de „bine” și începem să trăim propria noastră versiune de libertate.
Invitația mea pentru tine
Dacă simți tensiunea tăcută dintre „a fi bun” și a nu te mai recunoaște pe tine însuți, poate că e momentul să încetezi să joci un rol și să începi să asculți.
Nu dogma. Nu frica. Ci vocea de sub toate acestea.
Nu trebuie să respingi tot ce ai fost învățat.
Dar ai dreptul să alegi ce rămâne cu tine.
Și asta nu este rebeliune.
Este întoarcerea acasă.
Cum revii acasă?
Iată câteva modalități blânde și reale de a începe să slăbești strânsoarea moralității toxice și a vinei religioase:
1. Numește regula
Completează:
„Un om bun trebuie să…
Ce apare în mintea ta? A cui e vocea aceea?
Primul pas e să scoți la lumină scripturile subconștiente. Apoi le poți pune sub semnul întrebării. Și, în cele din urmă, le poți alege. Sau nu.
2. Simte mai întâi, etichetează mai târziu
„Ce simți acum este uman. E aici cu un scop.”
Respiră. Simte în corp. Nu sunt păcate. Sunt semnale.
Când simți furie, invidie, dorință — oprește-te. În loc de „nu ar trebui să simt asta” spune-ți:
„Cine mi-a dat această credință? Oare îmi este de folos?”
Nu trebuie să-ți respingi trecutul pentru a-l depăși. Dar ai tot dreptul să lași în urmă ce nu-ți mai servește.
3. Permite-ți să fii din când in când rebel
Spune „nu” fără explicații. Ocupă spațiu. Ia o pauză. Nu răspunde imediat. Plângi. Dormi în loc să tragi de tine.
Începe cu pași mici — dar să fie ai tăi.
4. Întreabă-ți corpul, nu regula
Înainte de o decizie, pune mâna pe piept sau pe abdomen și întreabă-te:
„Simt decizia deschisă și expansivă… sau ceea ce simt este strâns și apăsător?”
Corpul tău știe adesea adevărul înaintea minții.
Nu ești pierdut. Te întorci acasă.
Poate că nu trebuie să fii „mai bun”.
Poate doar trebuie să fii sincer. Cu tine. Cu nevoile tale. Cu vocea ta.
Asta fac cu cei care vin spre mine.
Nu îi repar. Îi ajut să-și regăsească claritatea interioară, dincolo de tot zgomotul.
Dacă acest mesaj a atins ceva în tine, scrie-mi.
Nu ești singur — și nu ești „greșit”.
Poate, pur și simplu, ai început să asculți cine ești cu adevărat.