28. Julie 2019 – Text original by Diana, Foto: AdobeStock
Am inchis ochii, mi-am impreunat mainile si am inceput: “Tatal nostru … painea noastra da-ne-o noua, … iarta pacatele noastre, … si nu ne duce in ispita …”, … ajuta-ma, … indruma-ma. Gandeam acestea cu speranta ca cineva din afara mea va duce la indeplinirea, implinirea, intr-un fel sau altul acestor cereri.
Cuvintele pe care le rosteam astfel in gand au inceput sa capete forma si culoare, o lumina cu o tenta rosiatica. Apoi lumina lor s-a intetit si cuvintele insele s-au aprins cu valvataie de foc arzandu-mi ochii: da-mi, fa-mi, ajuta-ma, iarta-ma … Pentru prima oara am constientizat ceea ce rosteam. Valvataia cuvintelor imi ardea ochii si sufletul si acestea, adica ochii si sufletul mi se impanzira de lacrimi. Ce goale erau aceste cuvinte pe care le gandeam sau le rosteam, forme fara fond, cutii goale azvarlite in neant. Cum ma puteam astepta ca aceasta goliciune sa prinda vreodata forma si continut?
La nevoie, asemenea multor altor oameni, ingenunchiez in fata instantei universale, cersind tot ceea ce cred eu ca mi se cuvine: sanatate, viata lunga, fericire, noroc si multe alte lucruri de care consider ca duc lipsa.
Dar daca as fi eu aceasta instanta, daca as fi eu Dumnezeu, ce as putea gandi vazand corul de boceli si cesetorii ce urca fara stavila spre mine?
“Am creat omul. L-am inzestrat cu toate calitatile necesare pentru a-si autodetermina viata; inteligenta, putere de a invata, a analiza, putere de a simti si a iubi, capacitatea de a deveni intelept. Si el ce face? Sta la cersit toata ziua! Tata da-mi, Tata fa-mi! M-am saturat, am obosit! Si Eu? Eu chiar le dau si le ofer totul minut de minut si secunda de secunda, dar ei sunt prea orbiti sa bage de seama si cersesc in continuu: Tata da-mi, Tata fa-mi! Pai da, copile! “Iti dau, dar nu-ti bag si in traista!”.
Iar starea asta de cersetorie mentala staruie la toate nivelele: sa-mi dea parintii, sa-mi dea regele, sa-mi dea biserica, sa-mi dea statul, sa-mi dea Domnul! Sa mi se dea!
Dar stiu macar cum ar trebui sa cer? Cer asa cu buzele? Cer cu cuvintele? Sau cu inima si cu simtirea? Dar oare trebuie sa cer? Sau pot chiar eu crea? Bunul Creator ne-a facut pe noi oamenii, insine creatori. Atunci de ce eu n-as putea crea? De ce nu mi-as putea crea eu insami sanatatea, fericirea, bunastarea? Creatorul m-a inzestrat cu toate cele necesare pentru indeplinirea acestor stari.
Chiar si Isus spune: „Cereți și vi se va da; căutați și veți afla; bateți și vi se va deschide”(Matei 7:7) si „Toate câte cereți, rugându-vă, să credeți că le-ați primit și le veți avea (Marcu 11:24)”. Dar cum poti face aceasta? Cum poti crede ca ai deja ceva cand tu stii ca nu ai acel ceva? Isus chiar ne si invata despre cum putem pune putere in cuvintele si gandurile noastre, de exemplu in Evanghelia dupa Toma.
Din pacate, Noul Testament include doar patru evenghelii. In realitate, au fost scrise mult mai multe, dar la consiliul de la Niceea din anul 325 sub imparatul Constantin, care si-a gasit puterea sub patronajul crestinatatii, “sfintii parinti” au decis ce scripturi si cum vor forma acestea Noul Testament. Ei bine, numeroase au fost excluse, printre care si Evanghelia dupa Toma. Aceasta a fost redescoperita in prima parte a secolului XX printre textele de la Nag Hammadi si cuprinde numeroase sfaturi si pilde impartasite de Isus ucenicilor, iar doua dintre ele suna asa:
48. Isus a spus: Daca doi vor face pace unul cu celelalt in aceeasi casa, ei vor spune muntelui: “Misca-te!” si acesta se va misca.
106. Isus a spus: Cand veti face din doi unul, veti fi fiii omului si daca veti spune: ”Munte misca-te!” el se va misca.
Pare simplu dar ce a vrut Isus sa ne spuna aici? Cine sunt acesti doi care trebuie sa faca pace, sa devina unul?
* * *
… Si din adancul memoriei imi apare un vis. Un vis complicat si cu multe straturi, dar cu o scena care poate avea relevanta sau putere de revelatie in contextul de mai sus.
“Se facea ca eram odata intr-un loc cunoscut si totusi, in acelasi timp, necunoscut. Era iarna, soarele straluce pe un cer inghetat, iar eu si ma plimbam pe stradutele inzapezite unui satuc de munte. La un moment dat am zarit in departare o cladire pe care in mintea mea am asociat-o cu un templu. Si curiozitatea ma facu sa ma indrept spre templu cu dorinta de a-l vizita. Parea cam ciudat acest templu aici, parca nu se potrivea locului, nici macar nu stiam ca exista un templu in acest loc.
Si m-am apropiat. Templul avea o fatada mare si impunatoare, asemenatoare unui templu roman, cu un portal sprijinit de coloane. In fata portii templului, intre coloane, se afla un batran cu barba alba, care era de fapt o persoana cunoscuta mie. El era pazitorul intrarii. Bineinteles dorinta mea era sa intru in templu. Dar conditia pentru aceasta exista o conditie: Trebuia sa rapund la o intrebare. Astfel ca pazitorul intrarii m-a intrebat: “Stii cine esti?”, iar eu i-am raspuns: “Sunt doi!”. Si am fost lasata sa intru. Privind acum inapoi, nu stiu cum de acest raspuns mi-a procurat biletul de intrare in templu. Cert este ca putin timp mai tarziu am fost scoasa afara din templu, intr-un mod brutal, probabil de catre pazitorul pazitorului, prin intermediul unui apel telefonic!” Eh, dar asta e o alta poveste!
* * *
Revenind, pot spune acum ce inteleg din cele spuse de Isus; ca a fi doi inseamna disrumperea unitatii dintre gand si simtire. Privind cu claritate inlauntrul meu nu am putut constata dacat ca gandul (ca idee) spunea una si simtirea (trairea) alta! Din pacate, ceea ce suntem invatati sa gandim, contrazice organic ceea ce simtim de cele multe ori! De aceea multe din dorintele noastre exprimate sub forma clasicei rugaciuni, negasind cei doi piloni stabili, care sa fie ca unul, pe care sa se sprijine, se pierd in neant.
In fine, in afara de uniunea dintre gand si simtire mai e nevoie de un ingredient important si anume, de actiune. Fara a actiona concret in lumea materiala, bineinteles conform planului unificat al gandului – simtire nu pot modifica realitatea, nu-mi pot transpune viziunea in realitate.
Deci puterea rugaciunii adevarate consta in unirea dintre trairea gandului imaginat si vizualizat cu sentimentele aferente; plenitudine, bucurie, sanatate, implinire, (pot fi fericita si multumita numai pentru ceea ce deja am!) si concretizata in actiune. Aceasta concretizeaza in plan material planul mental vizualizat.
Iar acesta este cu adevarat posibil pentru ca pentru ca in primul rand mintea este deasupra materiei. Orice infaptuiesti in plan material ia nastere mai intai in plan mental sub forma de ganduri sau idei. Si in al doilea ran, pentru ca subconstientul nu discrimineaza intre imaginatia mintii si simtirii si realitate. Iar daca dorinta de implinire este suficient de mare, atunci chiar subconstientul va conduce la implinirea conditiilor necesare materializarii dorintei.
* * *
… lacrimile imi curg pe obraz si imi pieptul tresalta invaluit de emotia recunostiintei si gratitudinii. Astfel am instiintat universul ca dorinta mea e implinita! Iar ceea ce s-a implinit in plan mental se implineste si in plan material.
In aceste momente cand gandul si simtirea se afla pe aceeasi frecventa de unda se face din doi unul. Atunci spun muntelui “Misca-te”! si muntele se va misca!