28. August 2019 – text original by Diana; Foto: NASA/Bill Ingalls
Aroma plina de dulceata a pepenelui verde pe care tocmai l-am mancat imi umple inca simturile. Vara si pepenele verde cu parfumul lui inconfundabil. Savoarea si racoarea ce mi se imprastie prin trup atunci cand bucatile de lubenita mi se topesc in gura … imi induc o bucurie extatica.
Dar pepenele este doar o parte a bucuriei serilor de vara. Bucuria nu poate fi completa decat atunci cand imi ofer si ragazul contemplarii cerului instelat.
E seara tarziu si s-a facut deja intuneric. Fericita cu pepenele ce mi-a racorit fiinta in aceasta zi caniculara am iesit in gradina si mi-am ridicat privirea spre cer. Un cer intunecat ca de smoala, cum numai la tara mai gasesti, stropit cu puzderie de stele. Aerul serii atarna dens sub apasarea parfumului seducator si greu al reginei noptii si al daturei ce cresc razlet prin gradina.
M-am intins pe iarba moale, cu fata spre cer si cu bratele in forma de cruce oglindind constelatia ce-mi plutea deasupra capului. Lebada. Iarba imi gadila palmele si talpile, iar racoarea ei imi dadea o senzatie reconfortanta. Doar greierii care taraiau cu insufletire tulburau linistea noptii. Din cand in cand, i departare se itea si cate-un latrat de caine.
In aceste momente mai ca iti vine sa spui: “si atunci am inchis ochii si …”. Dar nu, eu nu i-am inchis. Ci i-am deschis larg incercand sa cuprind intreg intinsul cerului dintr-o privire.
***
Cerul si stelele. Visul ce-l port cu mine din copilarie. Vara ma prindea adesea miezul noptii cu privirea atintita spre cer. Stateam pe cimentul cald din fata casei ore in sir cu prietenele mele Mela si Vio, privind spre cer, filozofand si incercand cu mintea noastra de copile sa intelegem nemarginirea. Mi-am dorit sa fiu astronom. Dar nu a fost sa fie … am ramas numai cu reveria. Si poate ca e mai bine asa. Poate ca matematica si geometria cu calculele, graficele si statisticile ei ar fi spart taina si distrus farmecul boltii instelate.
Dar cel putin nu am ramas singura in pasiunea mea. Am reusit sa transmit am ceva din ea fiului meu, care acum de multe ori e langa mine scrutand cerul.
De atunci de demult scrutam adancurile boltii instelate. Priveam stelele si incercam sa-mi imaginez cu ar arata ele mai de aproape. Unele albe, altele albastre sau rosii. Unele mici, mult mai mici decat soarele, iar altele gigantice, pe langa care soarele nostru pare doar un punctulet. Incerc sa-mi imaginez distant pana la ele … Vega, steluta luminoasa ce-mi pluteste deasupra capului si-a trimis lumina catre mine cu 25 de ani in urma … . Deneb, o alta stea, aflata in constelatia Lebada, departe de Vega, isi etaleaza stralucirea veche de aproape 1600 de ani. E cea mai departata stea pe care o poti vedea cu ochiul liber. Eh, ar mai fi ceva. Cu putin efort si cu privirea periferica poti observa pe un cer intunecat, galaxia Andromeda, un ghem cetos, a carei lumina a pornit spre noi acum … 2,5 milioane de ani, cand oamenii probabil ca nici nu existau. Cu un ochean real sau imaginar poti patrunde chiar mai adanc in pantecele universului. Dar mintea umana e prea mica pentru a intelege nu numai dimensiunile macrocosmosului dar si cele ale microcosmosului.
***
Si in visul acestei nopti de vara am simtit ca legatura cu Pamantul se rupe, ca ma desprind si incep sa ma ridic incet spre cer. Usoara ca un fulg, caci trupul imi ramase acolo jos in iarba. Eram doar ochi. Si ma vedeam ramasa acolo jos privind la cer, la stele si la mine. Pluteam lin si ma inaltam din ce in ce mai sus. Am putut astfel vedea casa, apoi tot satul, apoi campurile invaluite intr-o panza diafana de lumina pe care luna, de curand rasarita, o imprastia timid.
Apoi mi s-a aratat tot tinutul, iar cand am ajuns si mai sus am putut zari si linia imaginara pe suprafata pamantului ce separa ziua de noapte. Ce priveliste! Ramai fara suflare. Si atmosfera, cea care contine gura de aer fara de care nu am rezista nici cinci minute … linia aceea albastra? E incredibil cat e de subtire si totusi sustine toata viata de pe pamant!
M-am indepartat si mai mult si pamantul a inceput sa semene cu o fragila margica albastra cu pete albe de nori, care si ea devenea tot mai mica. O adevarata bijuterie pierduta in imensitatea spatiului si timpului. Iar eu zburam in continuare, spre alte zari, alte taramuri. Asa am trecut in zborul meu de Marte si Jupiter. De acolo Terra era ca o mica steluta. Ma deplasam din ce in ce mai repede altfel ca am iesit din sistemul solar care si el devenind din ce in ce mai mic, a disparut.
Am trecut asa de stele, nebuloase, galaxii, roiuri de galaxii ajungand aproape la marginea universului, daca o fi avand si el o margine. Acolo, nici vorba de oameni, de pamant sau de soare sau ceva planete cunoscute. Nici macar stelele sau galaxiile nu se mai vedeau. Totul parea ca o panza, o intrepatrundere, o retea de filamente de lumina violeta, sinaptice conexiuni neuronale, neuroni. Sa fie acesta oare creierul Creatorului, creierul lui Dumnezeu?
Am ramas acolo o vreme, cu trairea locului din care puteam avea privirea lui Dumnezeu. Era o pace suprema, un loc in care toate nimicurile vietii mele si in general, ale oricarei vieti pamantesti chiar nu inseamna nimic. Ce mare ma simteam eu fiind in interiorul meu. Dar de aici, nu numai eu ci toate maririle, orgoliile, mandriile tuturor oamenilor, toata planeta si tot sistemul solar sunt nimic. Vazuta de aici, lupta oamenilor pentru putere, acumulare, cucerire este ridicola. E ca lupta pentru suprematie a unor atomi dintr-o molecula a corpului tau.
Lupta aceasta omeneasca pentru acumulare materiala sau putere are intr-un fel ca tel obtinerea starii de fericire si multumire. Dar aceasta stare este creata nu de altceva ci doar de universul nostru interior. Fericirea si multumirea nu trebuie cautate nicaieri. Ele sunt aici asteptand sa le recunosteam.
***
Am inchis ochii ochii o clipa si nu am mai vazut nimic. Doar neantul din care venim si in care intr-o zi ne vom intoarce. Apoi i-am deschis si ei au privit cerul si stelele. Am tras adanc aer in piept. Aerul plin al noptii imi umple plamanii si imi da o senzatie de plenitudine. Viata nu este despre nimic alceva decat despre experienta. Iar experienta este tot ceea ce starneste traire interioara. Pentru a experimenta nu trebuie neaparat sa fac cale lunga sa-mi ajunga, nu trebuie sa trec peste noua mari si noua tari. Experienta este aici, cu mine, in mine. A fost si va fi intotdeauna. Trebuie doar sa o recunosc!
Hm, dar oare totusi ce o fi dincolo de univers? Dincolo de limita lui?